By admin
Era vara anului 2004. Nu o vară oarecare, ci o vară din aia cumplită, care te lipea de asfalt. Afară era un soare necruțător. Aerul era fierbinte și greu, pur și simplu neiertător. Era o zi toridă, în care totul ar fi trebuit să fie normal, în care fiecare își vedea de umbra lui și de activitățile zilnice. Eu, copil, pășeam în perioada aceea a timpului cu o fascinație mare, dar și cu o bucurie naivă.
Mă văd pe mine, copilul de atunci, care astăzi este fascinat de ce a putut să vadă. E o amintire de pe vremea când oamenii erau parcă mai buni, mai înțelegători și mai săritori.
În acea zi toridă de vară, îmi amintesc cum vecinul nostru, care avea foarte mulți copii – și făceau foarte multe năzbâtii, trebuie să recunosc – a pățit o nenorocire: i-a luat foc casa.
Dintr-o dată, s-a auzit un țipăt, un strigăt de ajutor care te tăia. Și dintr-o dată, am văzut cum toți vecinii veneau! Vedeam găleți de apă, vedeam oameni alergând ca să stingă incendiul. Toți săreau și se mișcau într-un ritm alert. Purtau cu toții o luptă cu focul de parcă luptau pentru ei, pentru casa lor. Era o energie incredibilă!
Momentul ăsta mi-a rămas undeva, adânc în suflet. Am văzut atunci oameni care chiar știu să se ajute. Știau ce e mila, știau ce e compasiunea.
Asta e senzația mea astăzi: că aceste valori se pierd. Parcă, încetul cu încetul, devenim mai nepăsători, mai distanți, mai reci. E o tristețe.
Sper doar să găsesc cât mai mult și azi, în oamenii pe care îi întâlnesc, acea magie pe care am trăit-o atunci, în vara aceea fierbinte.