By admin
De multe ori, când gândurile mele se rătăcesc printre amintiri, mă întorc înapoi, acolo unde totul a început: pe ulița copilăriei. O uliță simplă, plină de praf vara și de noroi, dar care, pentru mine, era tot universul. Acolo am făcut primii pași, acolo am învățat ce înseamnă prietenia, bucuria și libertatea.
Copilăria mea a fost zbuciumată, dar frumoasă. Poate că nu aveam multe, dar aveam tot ce contează: oameni simpli și buni în jur, o comunitate care trăia ca o familie mare, și o curiozitate fără margini pentru fiecare zi care începea. Îmi amintesc cum alergam desculț pe uliță, ridicând nori de praf care ne acopereau din cap până-n picioare. Nu conta - râdeam, strigam, cădeam, ne ridicam și o luam de la capăt. Eram liberi, iar lumea era a noastră.
Nu știam ce înseamnă internetul, telefoanele sau ecranele care azi ne ocupă viața. Tot ce știam era jocul – acea joacă nebună și curată care făcea ca orele să treacă fără să ne dăm seama. Ne adunam toți copiii din sat la colțul străzii, acolo unde începeau toate poveștile noastre. Jucam „de-a v-ați ascunselea”, „țară, țară, vrem ostași”, „rațele și vânătorii”, și multe altele pe care doar noi le mai știam. Când soarele cobora peste case, nu ne venea să intrăm în casă - părinții trebuiau să ne strige de câteva ori până acceptam că ziua s-a terminat.
Erau vremuri în care timpul curgea altfel. Lumea avea un ritm mai blând, oamenii aveau mai multă răbdare, iar sufletele erau mai calde. Îmi amintesc cum o vecină ne chema pe toți copiii în curte când scotea ceva din cuptor – o negresă făcută în casă, o turtă dulce sau un borcan de gem întins pe pâine. Eram mulți, gălăgioși și cu mâinile murdare de praf, dar nimeni nu ne certa. Bucuria noastră era și bucuria lor.
Pe atunci, fericirea nu avea nevoie de ecrane, de bani sau de vacanțe luxoase. Fericirea era o minge cusută din cârpe, o roată de bicicletă fără cauciucuri, o ploaie de vară în care dansam râzând până la lacrimi. Fericirea era în lucrurile mici – o prietenie sinceră, o stradă plină de viață și o copilărie trăită din plin.
Astăzi, când privesc în jur, ulița copilăriei mele nu mai e aceeași. Casele s-au schimbat, gardurile sunt mai înalte, iar liniștea e adesea tulburată doar de zgomotul tehnologiei. Copiii nu se mai joacă afară, iar praful acela care ne însoțea pas cu pas pare să fi dispărut odată cu inocența acelor vremuri.
Și totuși, uneori, când trec pe acolo, am impresia că aud iarăși râsetele noastre, ecoul vocilor de copii care se ascund după garduri și strigă cu bucurie. Atunci închid ochii și pentru o clipă simt că praful acela se ridică din nou – același praf care poartă urmele pașilor mei mici, urmele unei copilării care n-a dispărut cu adevărat. Ea trăiește acolo, adânc, în mine, în amintirea unui timp în care lumea era simplă, curată și plină de lumină.